Friday, July 10, 2015

Mintea – lover și enemy.

Când se vorbește de complexitate, de analiză, de scenariu, de detaliul detaliului, de sâmburele din măr, de gând în gând și ele într-un alt gând, de dacă, de dar, de și și, sau sau… Ei, toate acestea pot fi făcute, da, chiar pot fi! Doar de mintea unui homo sapiens. Nu e rău că mintea merge, funcționează, filtrează, inventează, urmează scripturi și imaginează irealități. Însă, este foarte periculos. Riscul este acela de a trăi mult prea mult în propriul cap, în propria minte, în propriile gânduri, în propria regie, în propria capcană.

Floricelele, balonașele, culorile, acadelele, rațele și vânătorii, rănile din genunchi, leagănele și jucăriile – toate aceste minunății ale copilăriei au fost înlocuite mai târziu de procese mentale obositoare, inutile, greu de imaginat și de transpus în realitatea în care uiți că trăiești. În minutul splendidului prezent, pe care îl pierzi iar și iar, fiind prins în vidul din interiorul craniului tău. Și ce face, totuși, posibilă toată această incursiune, aventură, haos, mult, greu, despicat și extenuant proces al minții? Știința poate fi demonstrată, ea înseamnă un șir de demonstrații al diverselor ipostaze, situații, ecuații, tocmai de aceea e ușor și indicat să crezi în ea. Pe de altă parte, există și dincolo de știință, și sunt, de asemenea, mulți de-ai noștri care cred și în cele nevăzute, pentru că vorba creștinismului “crede și nu cerceta”. Așadar, unde se întâlnește știința cu acel miracol sau acea magie? Sau exact acest lucru categorisește umanitatea? Sau se poate să fii și într-o tabără sau alta? Și care dintre aceste minți este mai ocupată?

Sursa foto: www.images.fastcompany.com/
Cu siguranță, umanitatea poate fi categorisită de principii, de trăiri, de experiențe, de învățături, însă mințile noastre sunt, cu siguranță, un compus din știință și non-știință. Pentru că visele nu au formă, culoare sau metri pătrați. Pentru că iubirea nu e palpabilă, pentru că nu o vezi nicăieri, desi o cauți. Pentru că fericirea e o stare, pentru care, iarăși, nu există definiție sau rezolvare matematică sau vreo ecuație cu rezultat. Pentru că, în orice fel ne calificăm, toți râvnim la etichete cu definiții proprii, fără tipare sau constituiri fizice, tangibile. De aceea, mințile umane nu vor înceta nicicând să lucreze, să născocească, să-și închipuie act după act și scenă după scenă, să elaboreze și cele mai inimaginabile trasee.

Dar, pentru că întotdeauna există un dar, ne putem ‘înțelege’ cu ea. Ne putem observa propria minte, propriile filme până la a le accepta și a trăi cu ele. Și ar trebui să fie simplu, tocmai pentru că sunt filmele noastre, dar (pentru că mereu există un dar) fără a mai pierde ceea ce avem acum!
Poate fi cel mai mare inamic al nostru, dar se spune că poate fi și cel mai mare sprijin al nostru. Pentru că dacă am fi construiți numai din emoții, fără rațiunea noastră cea de toate zilele, Universul ar fi trebuit să fie de infinite ori mai mare, cu mai multe spații, cu mai multe centre de reabilitare, pentru că ne place în epoca noastră să ne dăm afectați psihic, căci avem multe traume pentru că așa a trebuit să avem, întocmai pentru a deveni mai buni, nu mai traumatizați, mai victime, mai autocompătimitori, mai eroi cu nevoie de validare de zi de zi.

Așa că slavă Universului că avem rațiunea, pentru că altfel am fi cu toții nebuni în tendițe, cu abilități de psihoterapeuți. Așa că mai bine aplicăm tot ce învățăm direct pe noi și ne aprobăm creierul exact așa cum e, pentru că atunci când iubești, accepți. Dacă poți face asta pentru altă persoană, în mod absolut cert o poți face și pentru tine, iubește-ți mintea, te va iubi și ea la rândul ei!