Momentele de jale

Stiu cum suna. Si suntem ipocriti in fata unui astfel de moment. Din orice unghi ai privi. Fie din perspectiva celui care poseda sentimentul, fie din perspectiva celor din jurul acestui personaj.

Cum? Pai, fie ca acel cineva e coplesit de pierderea cuiva, sub orice forma, de la o despartire clasica, la o moarte sigura, si pana la pierderea jobului sau neimplinire de orice natura. Exemplele pot, desigur, continua, regasiti-va voi in multitudinea lor.

Sursa foto: elliesway.org

Primul pas, atat pentru cel care simte durere, jale si plange de se taraste ca un copil care nu poate merge, si urla ca din gaura de sarpe, ca si cum ar fi fost ad-literam muscat, cat si pentru cei/cea/cel care asista, este negarea. Cati de NU, si NU-uri auzi, la momente de mare jale?! Ei, da, acum recunoastem, nu mai putem fi ipocriti: muuulllttiii, prea multi. Cel care sufera, urla de NU-uri, iar cei din jur, nu fac altceva decat sa spuna la fel, si constient si in mod amabil, nu fac altceva decat sa alimenteze starea prostului de sufera ca si cum i-ar cadea pielea de pe el. Pentru ca nu fac altceva decat sa accepte tot ce spune, neaga, regreta, jeleste etc… 'Ajuta-l', sa-l doara si mai tare, ajuta-l sa-si alimenteze negarea, ajuta-l sa sufere si mai mult, sa curga rauri de lacrimi, sa urle pana trece prin pereti pana auzi de dincolo “vai, saracul/saraca”! Si parca, tot prin pereti au ba, din orice organism, trup, sange, carne, iese, se simte si transmite acel firicel de mila, sau mai 'milos' spus, compasiune. Deci, esti al doilea ipocrit, ca ti-e mila si spui numai lucruri dragute, din categoria: “ai dreptate” sau “lasa, ca trece”.

Nu, nene, ala/aia de sufera n-o sa creada nicicum, in fix acea secunda, ca va trece sau il doare fix in compasiunea ta ca ii dai tu dreptate, dar ii permiti sa sufere, ii permiti sa jeleasca, de parca l-ai incuraja cu orice amabilitate inepta pe care o scoti pe gura in acel moment.

Ei, da, e firesc sa pierzi, orice ar inseamna acea pierdere. De la fireasca respiratie a vietii si pana la finalul acesteia, adica pan’ la moarte.
Asta este, intr-adevar, greu de acceptat. Si, da, si durerea e fireasca si normala, dar numai daca este acceptata, pentru ca e firesc. Tot ce se intampla in aceasta viata, a mea, a ta, a lui, a ei, este firesc! 

Poezia simturilor

Versuri, albe, cu rima, cu puncte, cu virgule, semne de intrebare,
Dar si de exclamare. Si de mirare si exprimare.
Cuvinte si multe litere,
In fiecare dintre ele, te indentific, ca poezia simturilor mele.

Nu e prima oara, si probabil nici ultima.

Insa realitatea versurilor, a cuvintelor care te exprima si te definesc,
In toate simturile, emotiile si trairile mele, existi in mod aproape cainesc.
De ce? Pentru ca amandoi intelegem “The poem of love”
“Waiting for us to exist” am perceput, and we got out the gloves.

Strofe mii de-ar fi, culori cat e cerul de pastelat si zeci de vorbe-n vant,
Stiu cum suna, aproape enervant. :)
Dar nu e de speriat, stii , ci e de pastrat,
Pentru ca e frumos, real,  si necenzurat.
Esti, in acest moment, poezia simturilor mele.
Si da, fara nicun fel de ghilimele! :)

Sursa foto: kidnapcustomers.com 

Do you still belive it will come…?!

It?! Sa vina ce, sa ai ce, sa dobandesti ce, sa-l intalnesti, s-o intalnesti, sa inveti mai mult ce, sa castigi mai mult, sa ai un job mai bun, sa ai un business mai prosper, sa cunosti mai multi oameni, sa tot ai experiente, sa capeti experienta… Dar daca vrei THE experience, that ONE experience, care-ti da acel tot din secunda aia in care esti full de naiv/a, in care chiar crezi ca porcii – da, in acel sens, nu exista, si caii chiar pot fi verzi – da, cei de pe pereti…? Sau fara semnul intrebarii! J

Sursa foto: investigatingchoicetime.com

Dar, cuvantul-cheie cred ca este “belive” – da, a crede. Sa crezi cu adevarat in ceva e chiar ceva! Pornind de la radacina cuvantului, incredere, care, fir-ar sa fie, nu e ceva fizic, nu o vezi, se simte, ca si sufletul. Paranteza: ma intreba recent cineva daca am grija de sufletul meu, i-am spus ca e ok sufletul meu, insa el ma intreba de fapt daca inima mea e in regula, adica organul – era un context medical. Ii explicam ca inima nu-i tot aia cu sufletul. Si nu e! inima exista, este ceva fizic, sufletul este spirit, ca si increderea, un sentiment, ceva nevazut, ca Dumnezeu. Dar alegi sa crezi in ele sau nu. Well, odata cu trecerea timpului, punand totul pe seama maturizarii, am ales sa nu mai cred in ceea ce nu pot vedea, in ceva ce nu pot palpa. Dar am ales sa pastrez doar partea asta nemaivazuta a vietii- spiritul! Altfel, n-as mai fi putut avea incredere in mine, si la asta chiar nu puteam renunta. :D

Devii cinic? Odata cu trecerea anilor, cu acumularea experientelor, and we all know, ca nu toate sunt din categoria celor mai frumoase. J Cred ca da. Si daca exista in limite normale, mai cred ca este si sanatos. So, revenind la magicul “a crede”. Cu totii stim de cate ori ne gandim si ni se face dor de momentele copilariei, cand totul parea atat de posibil si real, cand absolut tot ce gandesti, in mod automat devine transpus si in realitate, si chiar crezi acel lucru. Da, stiu, e naiv. Si bine ca nu mai suntem copii. J Dar, e bine sa fim “oameni mari”, vorba copiilor, insa, numai daca ai incredere in tine sa alegi, sa alegi ce simti, ce te emotioneaza, atinge, si fara a tine cont de realismul maturitatii. Da, stiu, e naiv. Dar, at the end of the day, ai avut discernamant si ai stiut ca exista o probabilitate sa nu fie tocmai realist ceea ce ai ales, si totusi incerci. 

De ce? Pentru ca e datoria ta. Sa incerci, dar numai crezand, numai avand incredere in tine, fiind impacat cu tine, cu absolut orice insemni tu cu toate celulele tale, calitatile, defectele si intreg bagajul tau. Pentru ca daca ai incredere in tine, si ai puterea sa alegi ce simti, puterea, da! J atunci inseamna ca nu mai esti naiv, ci asumat, cu tot cu picul acela de naivitate, care exista in orice emotie, cu tot cu cinismul tau, cu toate rezervele si toate temerile. Inseamna ca le-ai invins pe toate si azi poate fi o zi frumoasa. Iar maine una si mai frumoasa, iar la anul increderea in tine isi va spune cuvantul in atitudinea ta, si vei fi pozitiv, natural si increzator, nu credul, ci increzator. Iar oamenilor le place compania buna, si vei fi iubit, iar un sentiment mai ‘naiv’ de-atat nu poti simti! 

Ea vorbeste, el nu = echilibru! :)

Vrei sau nu vrei! E atat de simplu! Well, cand esti femeie, cica nu mai e atat de simplu. Pentru ca se intampla fel si fel de argumente si contraargumente, lista pro, lista anti, de ce asa si de ce nu invers, apoi apar intrebarile de tip “si daca….?”, apoi creierasul se umple de jde ganduri, scenarii si diverse alte lucruri, si ghici ce, intervine confuzia. Si iata cum femeia, “nebuna naibii” – cum ar spune un barbat :), isi pune podul palmei in barbie si nu mai stie ce Dumnezeu vrea….desi, in mod cert, la inceputul procesului de analiza stia, peste 1.000%... :)

De ce se intampla asta?! Pentru ca femeia are nevoie de convingere, de un oaresce dram de certitudine, stabilitate… De ce? Pentru ca ii este teama. Si lui de ce nu ii este?! Pentru ca el nu sta sa analizeze jde ipoteze, unele dintre ele, pe buna dreptate, inutile. E ca situatia aceea atat de logica: “Mi-e frig. Pune o patura pe tine”. Si da, este logic, el asa ar face. Dar ea, parca ar vrea s-o iei in brate, dar nici s-o tii prea strans, c-o lasi fara aer, dar nici prea usor, ca e posibil sa te suspecteze de constrangere sau si mai mult, poate sa creada ca in acest rastimp, ghici?! da, te gandesti la alta! :)

Dragi barbati, credeti cand spun asta, femeie fiind, la naiba, nu este DELOC usor sa gandesti atat de mult. :) O, Dumnezeule, de cate ori am auzit in toata viata mea: “Simona, gandesti prea mult!!!” :) Poate, uneori! :)

Dar, tot dragi barbati, este nevoie! De asta existam impreuna, se creeaza, prin natura vostra si a noastra, un echilibru, fara de care nu ar putea exista parteneriate intre sexe opuse, de orice natura. Pentru ca superficialitatea voastra, uneori ‘prea’ superficiala :), vine in contrabalans cu ‘prea’ multa noastra gandire si bam, rezulta un echilibru.

Sursa foto: cotidianul.ro

Recunosc, mie imi place sa vorbesc, sa dezbat, sa analizez, sa despic un fir in patru sute, sunt om de comunicare, ce sa fac, dar numai cu o conditie: sa am cu cine. Si Slava Domnului, am cu cine!
Totodata, toate aceste lucruri le-am realizat datorita prietenilor mei de sex masculin, nu de alt soi, ci prietenie – in adevaratul sens al cuvantului. Nu de alta, dar nu vreau sa las loc de interpretari. :)

Si-am obervat o multime de situatii in care femeile din vietile acestor baieti, pe bune ca uneori exagerau, rau! :) Si-am invatat, si-am avut un proces de discernamant rapid, in care intelegi ca nu e bine sa ajungi la exagerare.
Acum, nu vreau sa para ca iau apararea fetelor, insa destul de multe dintre aceste situatii erau cauzate de o comunicare defectuoasa a lor, a masculilor, tocmai din cauza acestei atitudini simple, superficiale. Dumnezeule, uneori parca le este, pur si simplu, lene sa vorbeasca. Iar noi vrem sa auzim, sa stim, sa fim sigure, sa ni se explice…asta e, probabil ca datorita instinctului matern, noi suntem panicoase din fire. Pentru ca, fetelor, vreti sau nu sa recunoasteti, barbatii vostri sunt si copii vostri. Desi, nu stiu de ce-mi pun problema ca n-ati recunoaste, o faceti deja si n-ati avea cum sa n-o faceti, cand acest fapt este mai mult decat evident!

Eu zic sa nu ne mai suparam pe echilibru si sa ne iubim – asa cum stim, in fiecare specie de relatie pe care-o avem! Merita!!! 

Cu tot cu riscul crizelor de apoplexie, si de-o parte si de alta! :D

"Nu-i adevarat. Stiu eu…"

Declaratie pura, clara, concisa, convinsa si aproape convingatoare. Insa nu atat de reala. Auzi asta de fiecare data cand apropiatii tai, indiferent cine sunt acestia, tu stii sa-I cataloghezi cel mai bine, fie prieteni – in adevaratul sens al cuvantului, fie amici, fie cunostinte…, sustin cu tarie ca stiu ei mai bine cum te simti tu, punctual intr-o situatie si-atat.

Ei, as spune eu, ca pe cat de simpatici sunt ei cand spun atat de rasunator: “Nu-i adevarat. Stiu eu cum simti tu asta si cum ai interpretat…”, pe atat de gresit (poate fi) este, si cand spun ‘simpatici’, ma refer la acea convingere pe care-o au ei in backgroundul relatiei, ca ei te cunosc mai bine decat te cunosti tu. Stiu, vor fi acum multe voci, in tacere insa, care spun: “uneori, asa este”… Uneori poate fi, insa tu esti tot tu si de ai sa crezi sau nu, tot tu ramai, si tot in felul tau vei simti orice se intampla, pentru ca el sau ea sau ei, oricine ar fi, niciodata, dar absolut niciodata, nu vor simti acelasi lucru la fel, nu exista o asemenea chestiune in lume, desi suntem atatea miliarde de oameni pe Pamant, oricati am fi, tot diferiti suntem. Tot suma a ceea ce am trait insemnam, si tot amalgamul nostru ne defineste, iar acest eu te va face sa simti, orice, in felul tau si doar al tau!

Si daca inteleg ca cineva, oricine, a trecut printr-o experienta pe care am consemnat-o si eu, pot fi mai aproape de adevarul acelui fir de traire, insa nicio secunda nu cred ca acel cineva, simte fix, exact si intru-totul la fel cum am simtit si eu. Experientele de acelasi tip leaga doua persoane care comunica, indiferent de natura relatiei, este normal, se cheama acel “ceva in comun”, la care noi oamenii se pare ca tinem atat de mult, insa asta nu inseamna ca daca am avut fix acelasi tip de experienta, si trairile noastre au fost identice. NU, nu se poate intampla, reactia e diferita, pentru ca te defineste ceva pe tine ca individ, sentimentele si emotiile sunt diferite, pentru ca eu poate am iubit in viata asta putin mai mult sau putin mai putin decat interlocutorul meu, durerea este diferita, pentru ca acel cineva cu care impartasesc acelasi tip de experienta poate si-a pierdut parintii de la o varsta fradega, iar eu nu…. Asadar, macar posibilitatea de a te bate cu pumnii in piept si a spune “Nu-i adevarat. Stiu eu ce simti…” este imposibila, indiferent cat de bine cunosti omul acela, ti-e divers, diferit, aparte si da, unic, asa cum si tu esti!!! :D

Let’s Freelance!

Uneori, stim bine, viata ne pune in ipostaze neasteptate, cu sau fara de ajutorul nostru. :-). Dupa mai bine de snoua ani petrecuti in campul muncii, te trezesti intr-un moment in care esti tu cu tine. Ce faci atunci? Ce alegi? Sa alergi iar si iar dupa un job, sa vanezi absolut toate canalele specializate de recruiting...etc, sau te reorganizezi si vezi daca poti sa faci treaba de unul singur?!

Mai cu voie au ba, am ajuns in aceasta situatie, in care trebuia sa aleg…job sau freelancing. Dupa iubirea mare pe care am purtat-o, si inca o port, presei (de business), unde am crescut din punct de vedere profesional, alaturi de o multime de oameni buni si alaturi de proiecte ambitioase, am ajuns de partea cealalta a baricadei, Comunicarea, odata cu “prabusirea” tiparului si a presei, la modul generic. 

Imi amintesc cat de ‘smechera’ ma simteam ca presista, jurnalista, deontologic vorbind :-), incat juram cu mana pe inima ca eu n-am sa fac vreodata Comunicare&PR, atat de tare iubeam ceea ce faceam si atat de increzatoare eram in acest job. Acum sa nu dati vina pe entuziasmul meu ca a venit recesiunea si la noi :D.

Iata insa, ca dupa patru ani petrecuti in presa, dupa ce s-a inchis produsul la care lucram la acel moment, ma vad punand mana pe telefon, ca pe o fereastra de google, si da-i cu “search”. Atunci mi-am dat seama ca PR-ul va pune mana pe mine :-). Asa a fost. N-am sa mint, si-am sa marturisesc, ca la inceput eram mai degraba aproape ofensata ca presa ma abandonase si acum trebuia eu sa-i sun, spre exemplu, pe presisti sa-i anunt ca am trimis un comunicat de presa. 

A fost greu la inceput, tare greu, dar am avut acolo un cap si-un umar profesionist (tot om de presa, cu vechime), care imi spunea ca poti iubi si altceva decat presa si ma indemna sa dau o sansa reala acestui nou domeniu. Incet, incet, am facut asta. Dar numai cu ajutorul oamenilor, iarasi, am reusit sa adun satisfactii, dupa ce am invatat, am realizat, am facut greseli si am invatat iar. Si inca multe, extrem de multe, de invatat, in fiecare zi :-).

N-am sa mai insir o poveste despre cum, ce, cand, cine, cat etc… Am sa spun ca satisfactia de a fi Freelancer este imensa. Dincolo de visul copilariei si nu numai, adica “be your own boss”, ceea ce din punctul meu de vedere este o oaresce amagire, pentru ca la sfarsitul zilei expresia: “clientul nostru, stapanul nostru”, e mereu, mereu, acolo - simpla idee ca lucrezi si ajuti mai multi oameni, mai multe businessuri, este incredibila, satisfactia nemasurabila, chiar daca nu toate deal-urile ies, fapt firesc, de altfel. Esti mereu in alerta, oamenii diferiti, ariile acoperite diverse, activitatile distincte… iar cand inchizi un telefon sau o intalnire, ori pui mana pe un produs sau vezi unul, zambetul ramas e cel mai important, ai realizat ceva :-). Si mai vrei! :-)

Asadar, va astept, in caz ca serviciile pe care le pot oferi eu, va fac cu ochiul! :-)

La business bun! :-)

Si nu uitati: "Belive it! Communication is always the key." :-)

Dupa trei ani. Stand-by

Ce vedeti mai jos este un text pe care l-am scris acum vreo trei ani. M-am regasit cam in aceeasi situatie cu nici o luna inapoi si mi-am dat seama ca viata mea in ultimii trei ani fost in stand-by. Am tratat, ce-i drept, situatia cu mai multa maturitate, sper eu ca macar cu atat (in plus) sa fi evoluat, in rest, cu toata sinceritatea, cam nimic nu s-a schimbat din cele scrise mai jos, din pacate. Iata textul:

"Acum cateva zile, cineva cu ceva experienta de viata si de business in tara asta, imi spunea: “Daca as mai avea anii tai, ai vostri, primul lucru pe care l-as face ar fi sa plec din tara asta.” Cuvintele persoanei respective imi tot trec acum prin cap izbitor de des. De ce? Pai ecuatia e simpla: am 25 de ani, inca o viata in fata, sunt multe lucruri care-mi plac, dar aici nu le mai pot face pentru ca asa vrea tara si sistemul din Romania, leul scade, traiul se inrautateste de la o saptamana la alta, un job nu mai gasesti nici sa-l pici cu ceara, plus tot ce mai e pe lista masurilor de austeritate, aplicabile de la caz la caz. Deci, de ce sa nu te cari? “Macar incerci”, spunea aceeasi persoana de mai sus. Ma gandeam apoi, unde ar trebui sa pleci in conditiile date? Unde ar fi bine sa pleci sa te poti dezvolta frumos, sa ai parte de respect si civilizatie, de un dram de siguranta si de niste oportunitati. Ei – daca ai avea aceste lucruri, atunci cred ca ai dormi mai bine noaptea decat o faci in patul de acasa din Romanica, unde gandurile n-au ora de somn sau de stand-by, unde atunci cand deschizi televizorul stirile tot mai proaste, si la propriu si la figurat, iti umplu casa de “Doamne, ce ne facem?” Ca numai asta tot aud, indiferent unde ma duc. Nu fac exceptie nici oamenii cu afaceri, care pana nu chiar de mult, pareau stabile, pe picioare, cum se zice pe la noi. Investitorii vor fugi mancand pamantul, caci na, nu mai e rentabil. Angajatii devin pe zi ce trece , “jumatatile” de angajati ori nu si-au luat banii, ori nu stiu cum sa mai dramuiasca acea bruma de bani de pe ultimul fluturas de plata. Asta e tara in care traim. Si cand ma uit ca oamenii nu ies in strada sa-si apere si sa-si ceara drepturile, dar au energie si dorinta sa iasa in strada si sa ceara libertatea otv-istului Dan Diaconescu. [intre timp i-au inchis canalul, Slava Domnului, dar pe el inca nu...]  Si la naiba zic, tara asta chiar isi merita soarta.

Desi am avut ocazia si alta data sa plec din tara mea, ca multi alti oameni, am ales sa raman (acum ii inteleg si am tot respectul pentru doctorii ce au parasit tara si nu numai). Iar acum imi vine in minte vorba unei persoane dragi mie, care a ales de asemenea acum mai bine de 25 de ani sa ramana la ea in tara: “Mai bine fruntas in tara ta, decat sclav in tara altuia”. Poate ca atunci a fost o alegere buna, acum insa, in anul 2010 in Romania, nu stiu daca problema se mai pune asa. Sa pleci din tara asta acum, cred ca este mai ales o chestiune de respect. De sine. Sau poate m-am inrait eu prea tare cu tot ce vad in jur. Deci? Destinatii? Sau totul o sa fie pana la urma bine si lumea va ramane iarasi impinsa de iubirea neconditionata pentru tara?"

(P.S.) Si ca sa nu inchid intr-o nota proasta, tocmai pentru ca am trait aceste lucruri, toate experientele avute pana acum ma vor sustine in ceea ce voi putea schimba eu si doar eu! :)

Masturbarea creierului sau?!

Vrei sau nu vrei? Așa te întrebă uneori propriul creier. Sau mai bine zis îți spune ce să faci, ce să accepți, ce vrea el și ce nu.... :) Dacă există vreun organ din trupușorul nostru care știe cel mai bine ce vrea, acela este creierul, nici măcar inima, sufletul, așa cum am fi tentați să credem...

Ai tendița să accepți lucruri care ies din rutina idioată sau chestii pe care nu le-ai mai făcut până acum, ei, atunci creierul tău are nevoie de masturbare sau acceptarea provocării, ca să ne exprimăm și academic. :)

Un detaliu, niște picioare frumoase, niște ochi senzaționali, un fund apetisant și neapărat bombat, ca să nu ieșim din tipar, o privire cum trebuie, un moment bun, un vin roșu și prea roșu sau un pahar de 50 de vodkă perversă cu gheață, cât să te și stingă, că uneori ne putem aprinde ad literam doar cu chibriturile minții noastre. Spune da, masturbează-ți creierul și tu, ca individ, vei fi satisfăcut, ba chiar și trupul tău, în care te vei simți cu mult mai bine că ai răspuns întocmai cum ți-a dictat, la naiba, creierul, nu inima! Hai să fim pragmatici, la urma urmei ne vom arăta, mai devreme sau mai târziu, și latura mai puțin domestică din noi... 

De-a lungul vieții ai niște experiențe, faci niște alegeri, fie că ești sau nu împăcat cu ceea ce ai făcut anterior, trebuie să vezi că acum ești cel ce te vezi în oglindă. Întrebarea este: ești fericit cu produsul pe care, vrei sau nu vrei, îl vei vedea în fiecare zi, până la sfârșitul vieții tale, căci da, este vorba despre tine. Alegerile de până acum au fost făcute numai pentru ceea ce ar fi trebuit să fie bine, fără niciun gram de excitare personală, fără nicio secundă de satisfacție proprie, punându-i pe alții mereu înantea ta, etc? Și tu unde ești, unde vei fi?! Toate astea au fost barierele minții tale, care într-o zi tot se vor ridica, face parte din noi... Așa că freacă-ți mintea, penetrează-ți creierul, mangâie-ți gândurile, atinge-ți fanteziile, sărută-ți râvnirile, dă-ți drumul către ceea ce poate face mintea ta! Acceptă ce-ți dorești, fă ce-ți trece prin cap, alege și cu mintea...și vei fi tu! Mintea ta e tot ce ai mai de preț, creierul tău este ceea ce ești, ceea ce vezi zi de zi, ceea ce rezulți în fiecare seară și ceea ce vede restul! E în puterea minții să fii așa cum vrei tu să fii! Oferă-i creierului tău șansa să funcționeze, masturbează-l zi de zi, în orice moment, situație... Ascultă-te ! :)

De Bine!

Un loc unde totul inseamna BINE. Ceea ce in cazul de fata se traduce in donatie. Donatie in adevartul sens al cuvantului. Aici veti gasi cu siguranta unul dintre cele mai 'curate' (mai ales la figurat) locuri, unde puteti bea un ceai atat de bun cat o donatie!

Sufletul parca ti-e mai plin cand stii ca tu ai baut un ceai bun si banii platiti pentru el se duc la cineva care sufera, cineva care are nevoie de ajutor pentru ca este bolnav. Aici mai gasesti si alte produse (haine, accesorii handmade super originale, carti etc) pentru care tu poti sa donezi bani, nu sa platesti pentru produsele respective, ci sa donezi pentru ele. Cat poti, cat ai si mai ales cat te lasa inima, cum se spune in popor! :) Produsele au un pret afisat, dar acesta este doar orientativ. Totodata, poti sa donezi si obiecte, trebuie doar sa vorbesti in prealabil cu Alina, sa stii de ce anume are nevoie. Alina, fata care este mereu acolo este cea care se ocupa de acest butic, ceanarie, locsor, cum vrei tu sa se numeasca, te va intampina cu zambetul mereu pe buze si-ti va explica, daca tu vrei sa stii, pentru ce caz lupta ea in prezent. Cazurile de care se ocupa Alina sunt cooptate din cadrul Fundatiei Mereu Aproape, insa de ales le alege singura. Asadar, in functie de ceea ce vrei sa stii, vei alege si cat sa donezi. Stii cum e, oameni suntem, cu cat esti mai implicat sau informat cu atat ti se deschide sufletul mai tare, iar in cazul de fata, la modul practic, si portofelul. De ce? Pentru ca tu nu ai timp sau poate esti prea slab de ingeri sa te interesezi singur de un caz ce are nevoie de ajutor. Deci, problema rezolvata. O ai pe Alina de acum. 

Iar ceaiul oricum il bei undeva, de ce, din cand in cand, sa nu-l bei aici?! :)

P.S. Recunosc ca am intrebat-o pe Alina cum se sutine totusi ceainaria, si mi-a spus asa: o parte se autosustine si o parte din banii unui domn investitor, daca vrei neaparat sa stii cine e, Alina iti va spune. :)

Confiența

Cui acorzi încrederea ta? 

Cu cine poți vorbi cu adevărat deschis? Cui poți spune absolut orice simți? Există cineva care îți cunoaște cu adevărat orice gând, orice îndoială, orice secret? Atunci ai dăruit încrederea ta cuiva! Cu orice risc, fără a te întreba dacă secretul tău este în siguranță și la fel de îngropat, așa cum este în colțisorul ăla cu lumina stinsă din mintea ta? Atunci ar trebui să știi că adevărul va fi întodeuna calea cea mai simplă spre eliberarea minții tale. Nu voi intra acum în detalii spirituale și prea filosofice, de tipul la cât de 'ușor' se va simți sufletul tău  după mărturisiri și etc... 

Fii sigur, absolut oricine ești, că orice cale vei alege, fie cea a secretului, fie cea a voalării, adevărul va exista 24 din 7 cu tine, în mintea ta, așadar ipoteza tăgăduinței nu va fi absolut niciodată 100% reală, completă. Rămâne la alegerea ta dacă 'bobocul' tău de credință îl va 'merita' altcineva în afară de tine! Știm cu toții expresia "Nu mai știe nimeni". Nu este adevărat, știi tu și uneori e de ajuns. Chiar dacă vei tănui, corpul tău va arăta secretul, îl va exterioriza, îl va comporta, iar cine va avea ochi să vadă, va vedea!!! Fii sigur/ă de asta! :)

Crede!

Pe ritmuri de dans, si nu doar, lasati inima sa faca ce vrea! Vine weekendul, goliti mintea, permiteti sentimentul! Sa aveti un weekend frumos, plin de culoare! :)

...

"Inima-i tresalta de fiecare data cand se gandeste acolo, isi doreste din nou, si vrea sa aiba, vrea sa simta, dar mintea ii spune ca e bine sa nu! Ce nu e bine? Cine spune ca nu e bine?! Permite-ti si sa gresesti, altfel nu vei aprecia nimic din ceea ce ai. Si ce daca vei suferi! Macar vei simti! Si ce daca n-ai sa mai crezi o vreme. Vei observa mai usor oamenii, vei sti cine merita. 

Nu mai cobori bariere, e ok sa ti se rupa inima in doua, daca de asta ti-e teama, indiferent de ce sau de cine. Riscul, aventura, jocul, incitarea, excitarea, dorinta, provocarea, atatarea, scuturarea...toate astea ne ridica sangele in pompa, stiu cum suna, dar e fix asa! Animalele din noi reactioneaza absolut de fiecare data la oricare dintre aceste lucruri si nu numai acestea. Si ce simti? Viata!!!!!!!

"Nu mai gandi!!! Fa-o!" - aude de undeva... "

Si eu spun: "Orice ar insemna asta!!! :)" 

Ce stare?

Astazi este Soare. La ce te duce cu gandul Soarele?
La caldura, la relaxare, la racoritoare, la nisip, la aventura, la bine! Insa iarna de afara nu-ti permite sa le vezi, nu-i asa?! Amalgamul de stari, cu un Soare frumos intr-o iarna rece, e cam tot ce ai putea sa vrei, poate o balaceala iti lipseste, dar se poate sigur si asta, daca tii neaparat. :) Deci ai si caldura, si relxare, si cocktail, si aventura si bine, dar si miros rece si realism. Alege tu ce vrei sa ai, ce vrei sa simti, ce iti doresti sa vezi!

Dar de ce sa nu le vrei simti pe toate, cand le ai pe toate??! :) 

Stii de ce?
Pentru ca poti! :)

MuNcA

Pretul a ceea ce faci este munca ta. Ceea ce faci zi de zi pentru a-ti castiga existenta, cum se spune. E o eticheta mare, pentru unii, mult prea mare. Am intalnit oameni pentru care intrebarea “cu ce te ocupi?” este esentiala si chiar decisiva. Decisiva in sensul in care iti acorda ori ba o sansa pentru, macar, o conversatie. Ceea ce nu este neaparat rau, inseamna ca acei oameni sunt doar extrem de selectivi. Si cred ca de la o varsta cu totii devenim selectivi, vine odata cu maturizarea, cu timpul, cu gandurile din ce in ce mai clare, mai sigure, mai echilibrate si mai targetate. Insa asta tine numai de nevoile noastre. Ne spunem, de ce sa ma ‘imprietenesc’ eu cu muncitorul ce da la picamar, ce rost are, nu-mi poate aduce nimic bun, nu ma poate ajuta cu nimic (gandul e marele pacat, toti am gandit asa macar o data, cine zice ca nu, pur si simplu nu recunoaste. E ca si exemplul ala cu masturbarea: sunt doua categorii de oameni, cei care o fac si recunosc si cei care o fac si nu recunosc J ).

Este relativ normal sa gandim din perspectiva fructuozitatii unei ‘relatii’, ca asa suntem noi ca oameni, animale pana la urma. Este clar ca acum cel putin o persoana se intreaba: dar e normal sa judecam oamenii dupa ceea ce fac? Cine face asta? Cine cunoaste cel putin un om care nu e la scara inalta in societate ca pozitie profesionala. Fereasca Domnul sa mai fie acel om si unul foarte apropiat. Cand cunoastem ceva e mai usor sa intelegi, o situatie, un om, o viata, o intamplare… Cand nu cunosti, deloc, e usor sa te lepezi, iarasi normal, nu cunosti omul, deci il privesti ca pe o eticheta, doar un trup si o informatie (spre exemplu, pozitia sociala, profesionala), ca unui sendvic, sa zicem – “hai sa vad daca e in termenul de garantie”. Stiu ca suna stupid, dar… J

Ei acum, ca doar n-om fi cu totii manageri, sefi, directori si patroni, cineva trebuie sa si stranga scena, nu-I asa? Si asta ce inseamna, ca ei nu merita respect, prietenie, atentie sau dorinta?!

Cati oameni, celebri sau mai putin celebri, n-ati auzit ca multumesc persoanei care ii imbraca, care le aranjeaza parul sau manichiura/pedichiura sau ca ii protejeaza. Care mi-e diferenta intre cel ce face o pedichiura si cel ce da cu matura, spre exemplu?! Haina sau mediul in care lucreaza, poate. In rest, e p’acolo. Suna dur asa, dar… J Sau cum ti-ai mai pune tu, corporatistule, funduletul pe colacul de wc, fara doamna de serviciu. Iarasi suna cam ciudat, dar… J Unii fara altii nu s-ar putea! Iar oamenii care refuza, absolut si imediat, orice fel de legatura cu un om “umil”, este fricos si atat. (Poate frica sa nu ajunga si el, asa cum crede "umil")

Pana la urma este vorba despre implinirea ta, ca fiinta, ca identitate. Daca-ti place ce faci, e de ajuns, cum stim ca spune vorba. Cu totii avem visuri, insa cati dintre noi facem fix ce-am vrea sa facem imediat ce terminam studiile, indiferent de nivelul acestora. Unii nici nu stim ce vrem, cand suntem atat de tineri si vrem de toate. Experienta este buna, toate experientele sunt cumulul produsului de azi, de cel ce te-ai privit azi de dimineata in oglinda. Esti fericit cu ce vezi? Daca da, inseamna ca orice ai face, este important pentru tine si e de ajuns. Daca nu, mai ai de experimentat si de descoperit. Daca te complaci, atunci e numai treaba ta. Viata e mai mult decat munca, dar satisfactia noastra, ca individ, conteaza mult in viata. J

Ce ai de pierdut?

Cati dintre noi suntem cu adevarat constienti cat avem de pierdut in viata asta daca… daca ce? Chiar asa, daca ce?

Daca te resemnezi; daca nu mai vrei; daca te sinucizi; daca nu mai simti; daca ti-e lene; daca ti-e frica; daca nu mai ai grija de tine; daca te lasi coplesit; daca ajungi la limita (ceea ce nu exista), si cati de daca mai pot fi…

Toate astea, intr-o forma sau alta, inseamna ca pierzi ceva. Orice, cat de mic si nepretios ar parea! Si o secunda daca pierzi e pacat, e secunda parte din viata ta! Cate se pot intampla intr-o secunda?! Sa pornim de la exemplul cu drobul de sare, sa ne amuzam si de situatie si de secunda?! J

Intr-o secunda te poti indragosti, intr-o secunda poti vedea ceva ce n-ai mai vazut, intr-o secunda persoana de langa tine, oricine si orice ar insemna pentru tine, iti poate oferi cel mai frumos zambet! Uitam sa traim!

Spre exemplu, eu urasc sa dorm mult, mi se pare ca pierd atat de mult timp. Prefer sa vad un film, macar raman cu ceva… Altii urasc sa piarda timpul in trafic si iau metroul sau autobuzul, altii nu suporta cozile de la casa de marcat si pleaca spre altceva, altii prefera doar sa se plimbe si sa observe, pur si simplu, oamenii…

Imi spunea cineva recent, ca a ajuns sa traiasca inert, fara un scop exact, fara ceva anume, fara ceva prezent, si pur si simplu nu mai simte. Ca nu a mai facut mare lucru pentru propria persoana, nici nu as vrea gandesc atat de extrem incat sa cred ca nu a mai facut nimic. Si-a furat propriile simtaminte, propriile placeri adevarate, propriile trairi, nu mai observa nimic, nimic din ce ar putea sa-I aduca macar o tresarire nu mai vede, asa ca o palma peste fata, poate asta ar fi o solutie extrema, am sa ma gandesc… J

O alta persoana, in schimb, parea ca se plange ca traieste prea mult, ca nu are atat timp, ca ziua este prea scurta si noaptea este de neajuns,  dar, pentru ca si aici este un dar, ca altfel nu s-ar mai povesti…, nu e de ajuns, ba dimpotriva, tot ii lipseste ceva, ceva profund, ceva real, acel ceva al propriei persoane… Pai si ce ai de gand? Atat, spui sau iti doresti cu adevarat?! Ehe, mama, de-ar fi sa spunem precum inteleptele noastre bunici: “maica, nimic nu-I bun. Zi, mama, multumesc Celui de sus ca esti sanatos” J

Si in viata asta haotica echilibrul se duce la dracu. Vrei si din aia, si din aia, si te infrupti, si iar mai vrei si gusti iar si iar si iar si nu mai ajungi sa simti niciun gust. Orice am avea, intotdeauna ne vom dori mereu altceva. Asa sa fie oare, sa fim noi lasati pe pamantul asta mereu nemultumiti, mereu cu un dar mare in gura?! Cred ca avem atat de multe incat nu ne mai dam seama, cred ca ar trebui sa detinem mai putine ‘bunuri’ si sa nu permitem sa devenim slavii uneltelor zilnice, ci sa ne dorim mai mult sa fim noi, sa observam si sa fim observati, sa share-uim mai mult, si nu pe Facebook, sa vedem mai multi ochi, sa cadram mai multe priviri, zambete, gesturi, fapte, sa traim, la naiba!

N-ai sa dai gres niciodata daca faci ce simti, si daca simti ca parca nu esti inteles de o persoana sau alta pentru ca ai facut ce ai simtit, inseamna ca acea persoana nu prea are ce cauta langa tine, mai mult sau mai putin, ati inteles voi!

Ofera-ti satisfactia de a fi tu!!! J

(Asa sa fie anul asta! J )