Vot versus respect pentru tara si lipsa de bun simt

S-a votat, a nins, a venit iarna si-n Bucuresti, categorii de oameni internauti si nu doar, ba prea indarjiti, ba prea amuzati, ba prea napasatori, ba prea, ba prea... Nicicum n-ar fi bine, nicicum...

A fost absolut imposibil sa nu pescuiesti imagini si comentarii pe baza mirificelor alegeri la posturile TV de stiri. Dintre toate cele pe care le-am prins, domnul Radu Tudor a fost parca cel mai "prea indarjit". Ceea ce spunea nu era deloc gresit, mai ales ca s-a folosit de un context cu totul emotional, si anume ranirea soldatului de 29 de ani ranit in ziua alegerilor autohtone in Afganistan. Sustinea cu o mare convingere ca nimanui nu-i va lua mai mult de 15 minute sa voteze, indiferent de conditiile vremii. Si cred ca are dreptate, cu exceptiile de rigoare. Insa sa-mi aduci in fata un om care a fost ranit, sa te folosesti de acest episod, Dumnezeule, complet de nedorit pentru oricare dintre soldatii din teatrele de armata, dara-mi-te unul roman, sa-mi spui ca-s dator sa votez pentru acest om, nu, chiar nu. Sunt de acord cu teoria de risc de viata al soldatilor, ca-si dau viata, ca-si asuma atatea si atatea conditii. Oameni buni, acesti soldati se duc in aceste misiuni pentru ca si-au asumat odata cu meseria, este si normal, ca orice meserie, impune niste reguli, sa spunem asa. Dar nu, domnule Tudor, nu te folosi de ranirea acestui om sa trimiti lumea la vot. Precum ca "este de bun simt - am incheiat citatul. Adica suntem nesimtiti daca nu am votat, pentru ca acel om a fost ranit, adica nu empatizez cu durerea lui si a familiei lui? Singurul mod de a demonstra asta este sa fi votat?!? 

As vrea insa sa intreb asa: care dintre marile aliante si listele lungi cu nume luptandu-se mizer si mizerabil, cu riscul de a ma repeta, va avea mai multa grija de un soldat? De un oarecare soldat, mai ales intreg, adica 'ne-ranit' inca??? Care, cine, un nume, vreau si eu un nume?!! Statea in putinta mea sa-l salvez, in orice fel, pe acest om numai daca votam?! 

Revin insa, sunt de acord cu teoria votului in sine, nu sunt de acord insa sa te folosesti de un om ranit, indurerat, si la propriu si la figurat, sa trimiti lumea la vot. Si n-are rost sa mai intram in detalii precum: "O batrana de 95 de ani din orasul X din Romania a votat"! Superb! 

Din pacate nici voi, jurnalistii de aceasta categorie, nu mai credeti in niciun nume, de alianta sau simpla persoana, din cadrul acestor alegeri, insa sunteti platiti sa o faceti! Si iarasi spun, indemnul la vot este normal, insa procentajul acela mare din populatie care nu a votat nu inseamna ca este nesimtit, asa cum mentionam in exemplul de mai sus, ci doar ca nimic din aceasta campanie nu le-a oferit minimul de speranta incat sa iasa 15 minute din casa sau de oriunde, pe ninsoare sau soare, sau orice, sa voteze. Acelasi om insa ramane, roman in Romania lui.

P.S. Acest text nu inseamna ca eu am votat sau nu am votat.

Sursa foto: arq.ro

Scânteia lui Schintee

Scânteile lui Schintee!!!
Credeţi-mă, în zilele lui bune te depăşeşte cu informaţia pe care o deţine, şi vorba aia, la bază meseria mea e de ziarist! :D

Enjoy: www.pschintee.wordpress.com

Compromisul si/sau a pierde

E o persoana, femeie sa spunem. Si apoi inca una, un barbat. Se cheama cuplu impreuna. Se cunosc si-si dau seama ca sunt croiti complet diferit. De la educatie, mediu de viata, pana la autoeducatie si principii avute sau dobandite. Inteligenta ea, isi da seama ca e un timp pierdut cel investit in acest format si decide sa plece, alege sa fie singura, sa fie ceea ce este cu adevarat, sa simta viata prin ochii ei, fara pic-uri de frane, bariere, principii sau impuneri de la nimeni. Si traieste asa cum a decis si a fost fericita, a zambit mult, si-a recuperat viata cu tot cu relatiile ei vechi si obiceiurile ce o definesc. Pana intr-o alta zi din viata ei cand tot ea a decis sa se intoarca la “acel” cuplu, din care, evident, trebuie sa faca parte. Cum oare se poate intampla asa ceva? Cum decizi cu mintea limpede, constient fiind ca nu esti tu acel om si ca nu te reprezinta celalalt om de langa tine si totusi alegi asa? Cu totii facem decizii mai putin bune, o Doamne, stiu asta, am tot facut asa ceva si eu, si cel putin o data in viata asta, sunt convinsa ca ati facut-o si voi. :) Si nu, nu trebuie sa apara ideea de regret. Pentru ca nu alegeai asa e clar ca nu erai azi unde esti, si orice ar spune unii sunt ferm convinsa ca tuturor va place ca sunteti azi aici unde sunteti, decat unde ati fi putut fi, desi va intrebati asta, cu totii o facem, este omeneste.

Si urmeaza, bineinteles, intrebarea: merita compromisul? Din punctul meu de vedere compromisul este doar acceptarea pierderii unei batalii, sa o numim asa generic. :) Un compromis inseamna de fapt acel din popor “sa lasi de la tine”, cum imi tot spune scumpa mea mama mereu. Asa este, insa asta nu inseamna de fapt ceva la care tu constient ai renuntat? Adica “las de la mine”, desu eu nu cred in acea situatie sau acel ceva ce mi se pune masa si zic totusi ok. Deci, eu zic ca asta inseamna de fapt sa pierzi, sa-ti pierzi argumentul, credinta, ideea, principiul, adica ceva ce face parte din tine, adica se pierde ceva din tine odata cu acest “minunat” compromis. Stiu, poate par foarte taioasa sau prea transanta (mi se spune des J ), insa in traducere libera un compromis asta inseamna. Faptul ca alegi sa faci un compromis, e ok, insa atata timp cat nu renunti la tine sau parte din tine, si acel lucru pe care l-ai acceptat sa-ti aduca si tie ceva bun pentru tine, macar un zambet, sa mai ramana si o farama din tine acolo, zic. :)

 

Foarte corect de asemenea ca nu putem avea nicio relatie, de orice natura ar fi aceasta daca nu am “lasa de la noi”. In relatie cu mama, cu tata, cu fratii, cu prietenii, cu colegii de munca, cu iubitul/iubita si lista poate continua. Numai ca acest compromis, sa luam exemplul prieteniilor, nu cred ca daca il faci, si evident il faci, te face sa te pierzi tu ca individ. Atata timp cat inca poti sa-i spui prietenului/prietenei in cauza lucrurile foarte sincer, totul e in regula. Dar cand ai ajuns sa te abtii doar ca nu mai nasti o discutie in contradictoriu sau te opreste simplu ideea ca celalalt se poate supara, atunci nu mai este in regula. Si cred ca iti asumi acest lucru pentru mai tarziu, pentru ca orice lucru pe care il tii in tine e ca si cum ai sadi acolo o samanta mica de ceva si care in timp creste, si cand nu mai are loc in tine aceasta explodeaza si atunci sa te tii. Si chiar nu merita sa ajungem acolo. Acest exemplu poate fi totodata regasit in orice fel de relatie. De aceea este foarte important sa fim noi, sa nu uitam cine suntem doar de dragul compromisului, nu facem deloc un bine daca il facem, ba dimpotriva. Pana la urma, noi tot cine suntem vom fi, si cu acest compromis si fara el, si nu de alta, dar mai putem da si in ipocrizie fata de celalalt in fata caruia ti-ai asumat “lasatul de la tine”. Si da, sinceritatea nu este un compromis, dar o prefer oricand in fata unui compromis gratuit! :)

Crezul stiintific. Se schimba oamenii ori ba?!

O Doamne, de cate ori am auzit oare treaba asta?!! Se schimba cineva sau doar pretinde ca se schimba? Oamenii, de fapt, se pot schimba? Parerea mea, stiintifica, este ca nu. Nimeni nu se poate schimba, ce putin, nu in asa fel incat chiar sa conteze.

Calapodul. Ala dupa care se fac frumosii nostri pantofi, are marimi, are latimi, are lungimi, toate fixe. Asa si oamenii, sunt facuti dupa o ecuatie, iar asta nu se schimba. E ca si cum eu ma definesc cam asa: E+N=S. Adica mama si cu tata, egal eu. E matematic, e ADN, corpul meu, cu toate fluidele si sertarele creierului meu, e comportamentul meu, e temperamentul meu, sunt eu, cu tot ceea ce am dobandit. Si am pastrat din tot ce am dobandit doar ce a putut ecuatia mea sa tina. De ce incalcam reguli? Pentru ca asa suntem. De ce ne facem rugaciunile seara? Pentru ca asa suntem. Fiecare dintre noi crede in ceva. Eu spre exemplu cred ca Dumnezeu nu e la Biserica. Sau mai cred ca iubim o nevoie. :) Ca ajungem sa iubim o persoana pentru ca ne satisface una sau mai multe nevoi, fiecare cu ale sale. Deci, acum in sens invers, iubire=necesitati, iar la necesitati putem gasi milioane de combinatii pentru a forma o ecuatie, fiecare pe a lui. Pentru un rezultat pozitiv, minus cu minus la matematica intodeauna a facut plus. Nu-i asa ca e ciudat?! Dar acest lucru nu se va schimba niciodata, asa cum nici ecuatia trupusorului nostru nu se va schimba, tot dupa ea vom functiona, cu plus, cu minus, cu minus minus, sau cu prea plus.

Revenind la rezultatul pozitiv. Ce vrea sa insemne asta? Spre ce tind toti oameniim – spre fericire, deci avem totusi un singur scop, + infint ecuatii spre un singur rezultat: + fericire. Ei si aici, desi rezultatul se cheama la fel, doar pentru ca exista cuvantul, si anume fericire, asta poate sa insemne + infinit rezultate. Atatea ecuatii, tot atatea rezultate pentru fericire. Definitii, cum li se spun aici, in carti, evident, nu cele stiintifice. :)

Traim, zambim, tresarim, gandim, iubim, dorim, speram, reactionam la ceea ce ii convine ecuatiei noastre. La ceea ce ne face pe noi sa fim, la ceea ce suntem noi, fie ca ne place ori ba, iar daca nu putem accepta asta dupa egal, atunci n-o sa avem nici rezultat. Ori ba, oamenii nu se schimba, nici tu, nici eu, nici ea, nici el.

De unde vine nefericirea?

Ai tot, ma rog, aproape tot. Ai familie, acei parinti care ar face orice pentru tine, prieteni care sunt langa tine si la bine si la rau, ai si un partener de viata care de asemenea te iubeste si iti este alaturi oricand ai nevoie. Dar n-ai un loc de munca, n-ai un venit lunar si nici cum sa te apuci de o mica afacere, nu de alta, dar ai potential, te duce capul, cum se zice. Pe langa asta, ai si-o facultate, ai si-un master.
Asadar ai cele mai de pret lucruri in viata, viata persoanala implinita, dar viata profesionala in stand by si poate te simti pierdut. Dar oare de aici sa provina acea latura nefericita a ta? Sa-ti provoace atat de multa nemultumire, de fapt, nefericire si dezamagire la un loc, incat sa acopere cu brio zambetele si bucuria aduse de cei dragi de langa tine?

Vorbim de fapt despre fericire spirituala versus fericire materiala, nu-i asa? Ce este mai important, ce ar trebui sa apreciezi mai mult ca ti-a oferit viata pana acum? Oamenii de baza care te inconjoara in fiecare zi sau banutul lunar? Cate intrebari….!
Suna cliseic poate, dar oare nu ar trebui sa fim fericiti cand avem oameni de calitate ce ne umplu viata cotidiana? Ia te uita, iarasi o intrebare. O sa raspund de aceasta data eu: ba da. Prezentam aceeasi situatie clasica: ai bani, dar n-ai cu cine sa te bucuri de ei, de ce poti face cu ei. O da, de cate ori am auzit asta. Si daca ai avea bani ce? Poate nu ai mai fi intalnit persoanele acestea care ocupa in viata ta rol de prieteni si partener de viata. Si daca nu i-ai fi avut te-ai fi intrebat cum ar fi sa-i ai? Sau poate ar fi fost altii sa le tina locul… Da, asa e, de fapt ai avut si altii care le-au tinut locul si ti-au aratat ca nu-s acolo de fiecare data. Atunci, hotaraste-te, ori zambesti din inima de pura si simpla bucurie ca-i ai, ori nu.
Stii cum se zice, intotdeauna exista mai rau. Da-mi voie sa-ti dau un exemplu: cum ar arata viata ta, si cu viata persoanala si cu cea profesionala in stand by. La dracu, sincer, nici eu nu vreau sa ma gandesc, dar tu, te rog sa te gandesti!

Da, nu este ceva nou, nou in situatia asta este doar ca aceste cazuri sunt tot mai multe. Climatul economic “ne ajuta” sa vedem astfel de situatii din ce in ce mai des. Insa, sfarsitul lumii nu-i aici pentru niciunul dintre noi. Uneori e bine sa-ti dai seama de ceea ce ai si sa te mai si bucuri, ia ca atare  tot ce ti s-a dat! Tot ce vrem se poate, trebuie numai sa vrem cu adevarat si sa credem ca putem.
Ridica capul din pamant, nu te mai plange, aduna-te, reorganizeaza-te, daca e nevoie ia o foaie si-un pix in mana, scrie ca sa nu uiti, zambeste si apuca-te sa faci tot ce-ai scris sau ti-ai pus in minte sa faci, una cate una, ca prioritatile!:)
Crezi ca poti face asta!?!!
Vorba pianistului Arthur Rubinstein: Daca iubesti viata, si viata te va iubi pe tine.

Sa crezi sau sa speri

Intreb doar pentru ca proba contrarie pentru oricare dintre aceste doua variante este aceeasi: dezamagire.

Se spune asa: cu cat speri mai mult si lucrurile nu ies, cu atat dezamagirea va fi mai mare. Adevarat.

Dar atunci cand chiar CREZI ca un lucru se va infaptui, muncesti pentru el, te zbati, incerci tot ce e mai bun, dai tot ce ai, iti doresti, investesti, risti…etc, si totusi acel ceva nu se intampla. Atunci tot dezamagire simti, nu conteaza in ce cantitate. Parerea mea ca in varianta a doua dezamagirea este cu mult mai mare, dureroasa chiar, pentru ca ai crezut, nu doar ai sperat.

Treaba asta cu speranta se tot aude, din ce in ce mai des, pe aceste plaiuri mioritice mirobolante. Ca e om din Capitala, din Ardeal, din Oltenia, Muntenia sau din Moldova, acesta spune, indiferent de context, la plural chiar: “speram ca va fi (mai) bine”.

Sa speri, din punctul meu de vedere, inseamna de fapt sa nu faci nimic, ci doar sa astepti. Sa crezi, insa, inseamna sa lupti pentru acel ceva. Speranta nu se vede, munca, insa, da. Ori atunci cand nu iese ceva-ul – durerea e durere, tata – vorba tot din popor.

Nu mai cred de mult in mitul asta al sperantei, insa am crezut mereu in ceea ce am crezut. Mi-a fost dat, iata de ce si aceste randuri, sa-mi dea eroare, ca la calculatoare: “process failed”. Ce faci cu tot ce ai facut, ce faci cu toata munca ta, tot timpul tau investit, toate credintele tale, principiile, emotiile, sentimentele, pana la urma, care au existat in fiecare zi in care luptai pentru ceva-ul tau? Nu le uiti!!! Le iei ca atare, le “arhivezi”, sa ma exprim in continuare tehnic, si cu siguranta iti vor ajuta in viitoarea ta lupta pentru CEVA, fie ca va fi castigatoare ori nu. Ar fi bine, insa, sa fie castigatoare, pentru ca intr-un proces din asta in care cuvantul de ordine este “cred”, atunci nu stiu daca un alt “process failed” mai poate fi totusi indurat cu o aceeasi doza de stoicism. :)

Timpul

Mi-e asa de dor sa scriu. Si am mintea atat de incarcata, si am timpul atat de “scurt”, si totul este parca o ora, nu o zi… Parca timpul trece mai repede. Sau poate nu trece mai repede, dar percep eu totul mai plin…sau nu stiu… Cert este ca atunci cand simti ca nu mai ai timp pentru tine, undeva este o mare problema. Nu mai cred de mult in expresiile urbane de tipul “nu am timp”; “sunt atat de prins/a astazi”; “sunt foarte ocupat/a, reveniti, va rog” si asa mai departe.

Nu exista asa ceva, nu exista “nu am avut timp sa mananc astazi”, sau “n-am avut timp sa respir astazi” – in adevaratul sens al expresiilor. Ai timp pentru absolut orice iti doresti in aceasta lume. Trebuie doar sa-ti mai doresti suficient de mult. Permiti sa treaca timpul numai ca sa se invarta acul de la ceas? Iti permiti asa ceva? Cati ani ai ca sa-ti lasi timpul sa treaca doar ca sa treaca?

Aud tot mai des o rutina absolut inspaimantatoare: “Ce mai faci? Pai munca, acasa, si astept sa treaca timpul sa dorm si sa incep o alta zi”. Nu, nu vreau sa cred ca asta este sensul nostru. Desi recunosc, ca nici in ceea ce ma priveste mari completari, in ultima vreme, nu prea sunt. Dar nu mai vreau sa ajung acasa, si sa astept sa se faca “ora de culcare”. Come on, ce facem, traim doar ca sa muncim? Dormim doar ca sa ne trezim dimineata “incarcati” pentru o noua zi de munca? Si ce sa mai daruim, ce sa mai oferim, cum sa mai aratam noi…daca noi, ca indivizi, nu ne acordam noua un minimum de timp, in asa fel incat sa ne simtim macar bucurosi?!!

De cand nu te-ai mai intrebat, cu exceptiile de rigoare, evident, unde sunt pasiunile tale, ce faci tu – doar pentru tine, cum te simti fericit, ce inseamna bucuria adevarata pentru tine, ce-ti place sa vezi, sa auzi, sa simti, sa explorezi, sa incerci…? De cate ori nu ne vine “sa ne luam lumea in cap” ? Dar oare cati dintre noi recunoastem, cati dintre noi ne declaram cu adevarat impliniti in asa fel incat sa se si vada asta, in rutina noastra zilnica inevitabila? Cati dintre noi radiem de binele personal, de multumirea de propria persoana, cati dintre noi zambim pur si curat doar pentru ca existam (si) azi?

Atat de plina este viata asta urbana, incat devine atat de goala, devine goala de noi, de ceea ce suntem noi, ca oameni, ca si caractere, de zambetele noastre, de bucuriile noastre, de tresaririle noastre, de trairile noastre, de fanteziile noastre, de pasiunile noastre, de ceea ce insemnam noi ca amprenta pentru acest pamant, de noi!

Nu mai las sa treaca timpul doar ca sa treaca!
Este timpul nostru, si-l meritam din plin, asa ca haideti sa-l folosim asa cum ne place cu adevarat, iar implinirea noastra va schimba deranjanta rutina a zilelelor, a timpului…

Din 2011 in 2012

Cred ca am crescut. Si cred ca am crescut constient. Am simtit fiecare zi de maturizare in anul ce tocmai a trecut. E un an pe care nu-l voi insemna la cele bune in calendarul personal, ba dimpotriva!

Un an nu atat de urat, dar atat de plin de experiente, si nu, nu toate placute, si spun iarasi, ba dimpotriva! Insa acum ca anul 2011 s-a terminat, vreau sa trag linie si sa invat din tot ce am trait, si mai vreau sa-i multumesc lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a dat – sunt convinsa ca nimic nu e intamplator. Deci, invat, invatam in fiecare zi cu totii, dar mai ales atunci cand traim momente mai deosebite – fie ele si neincadrate la categoria “asa da”. Poate tre sa ma coc pentru ce va urma, pentru un an 2012 poate mai bun, ca sa ma pot bucura de fiecare detaliu din viata mea, detalii pe care in ultima vreme, si nu scurta, nu le mai vedeam, nu ma mai bucuram de ele, nu mai simteam la fel – pentru ca o experienta notata tot in 2011 mi-a cam furat acest lucru. Insa apoi, un fapt scris tot in 2011 mi-a schimbat viziunea asupra vietii, asupra a ceea ce am, asupra a ceea ce avem, si iti dai seama ca nu-ti trebuie decat o secunda sa poti pierde tot.

Acum iubesc minutele, minutele de bine, minutele pline de zambete, de cuvinte, de oameni, iubesc orele in care stau cu parintii mei de Sarbatori si ma fac sa ma simt inca un copil, iubesc serile in care stau cu prientenii mei pe canapea si ne uitam la un film sau jucam carti si ne bucuram de fiecare trefla sau inima rosie picata bine in mana, iubesc fiecare zi agitata de munca, imi iubesc agenda care-mi face zilele de lucru… Iubesc atat de multe acum! Le iubeam si inainte, mult, insa nu le vedeam la fel sau nu le constientizam la fel. Si mi-am dat seama ca in acest nou an am atat de multe! Si le voi avea mereu, imi promit mie, trebuie sa am tot ceea ce ma face sa fiu atat de recunoscatoare – pentru ca simt! Si da, sunt norocoasa! Stiu ca si voi sunteti, asa ca zambiti mult pentru tot ce aveti, in fiecare zi, in fiecare ora, in fiecare minut, in fiecare secunda! Intr-un ceas bun, plin de cel putin 2012 zambete per persoana/per minut, daca se poate! :)

Anul 2010 si resursa umana

Cu doi ani in urma, resursa umana reprezenta instrumentul cel mai important pentru firme si companii. Va amintiti ce standarde aveau atunci cei intervievati? Isi negociau salariile numai in moneda euro, desi nu era nici atunci, si nu este nici acum pe piata autohtona. Si nu numai ca negociau, aproape sau chiar impuneau: “Vreau atat sau nu vin”. Punct.

Mai simplu de atat se poate? La momentul ala, cand piata urla de activitate, cand praful intra in case pe sub usa, si-n debara, de la “mormanul” de santiere din Bucuresti si din tara (si asta e doar un exemplu-era cel mai vizibil, in strada cumva), da, era simplu sa te duci cu hartia numita CV in brate si sa spui scurt si raspicat o suma pretentioasa. Si mai mult decat atat, in multe cazuri angajatorul sa spuna da.

Dar si acum resursa umana este foarte importanta, fara de ea nu se poate. Numai ca acum termenii s-au schimbat.Reduceri de personal (nu ma refer la institutiile de stat), program mai extins de lucru, caci unul nu poate face cat doi, executiile mai clare – ca sa nu zic ordine- iar despre salarii ce sa mai zicem? Amintesc doar, poate cea mai intalnita replica din acest punct de vedere: “Mai bine mai putin, decat nimic”.

Nu stiu daca sa fiu sau nu de acord cu acest lucru. Cu ce nu pot insa sa fiu de acord este faptul ca acum oamenii fac mult mai usor ceea ce nu le place (ori unii nu fac deloc). Multi au un job cu o activitate care nu le place sau nu li se potriveste sau etc….mai gasiti voi situatii, sigur ati intalnit. Si acum imi vine in minte expresia unei persoane dragi mie: “Ce e munca de fapt? Prostitutie. Prestezi ceva pentru bani”. Asa e, logic si realist vorbind, este corect. Dar atunci de ce sa mai faci si ceva ce nu-ti place? Pentru ca e mai usor de spus DA acum. Pentru ca nivelul de trai este cel care ne impune sa spunem DA unui post cu care poate n-avem nici cea mai mica legatura, si nici cu pregatirea, nici cu studiile, nici cu experienta acumulata…
Interviurile? Cum mai decurg ele? Mi-as dori sa se faca un studiu real in privinta aceasta. Sa vedem, nu neaparat ce s-a schimbat, dar mai ales cum s-a schimbat. Tonul, expresivitatea, gestica, atitudinea, mimica, tinuta, si da, privirea….. De dominat stim acum cine domina, in niciun caz cine domina si conducea un interviu acum doi ani. Acum, angajatorul este cel care are fraiele, desi in aceste conditii de piata ma indoiesc ca-I face tocmai placere sa fie intr-o astfel de postura. Insa, din pacate, asa se intampla.

Aud multe voci, si voci chiar tinere, care spun: “Sa stii ca mie imi pare bine ca e asa, criza, recesiune, prea ne-o luasem in cap, prea aveam multe, prea era totul cam pe tava”. Alte voci, deopotriva mature si tinere , se intreaba cand se va remedia totul, cand se vor mai intampla lucruri, cand incasez si eu factura cutare… si exemplele pot continua. Oare “lectia” asta, ca altfel nu stiu cum sa-i zic, chiar e buna, chiar ne va invata ceva, oare va schimba asta ceva in mentalitatea oamenilor, care acum (multi dintre ei) fac ceva ce nu le place pentru painea aia de pe masa?! Vor tine cont oamenii de ceea ce le place sa faca, vor face ceea ce le place sa faca, vor risca intru-totul sa se dedice dorintei lor?! Stiti cum se spune, cand faci ceva cu placere, faci si bine, deci ai rezultate. Si vorba unui domn pe care l-am intervievat acum ceva vreme: “In business aduni ceea ce sadesti”. Si cred ca nu doar in business.