E o persoana, femeie sa spunem.
Si apoi inca una, un barbat. Se cheama cuplu impreuna. Se cunosc si-si dau seama
ca sunt croiti complet diferit. De la educatie, mediu de viata, pana la
autoeducatie si principii avute sau dobandite. Inteligenta ea, isi da seama ca
e un timp pierdut cel investit in acest format si decide sa plece, alege sa fie
singura, sa fie ceea ce este cu adevarat, sa simta viata prin ochii ei, fara
pic-uri de frane, bariere, principii sau impuneri de la nimeni. Si traieste asa
cum a decis si a fost fericita, a zambit mult, si-a recuperat viata cu tot cu
relatiile ei vechi si obiceiurile ce o definesc. Pana intr-o alta zi din viata
ei cand tot ea a decis sa se intoarca la “acel” cuplu, din care, evident,
trebuie sa faca parte. Cum oare se poate intampla asa ceva? Cum decizi cu
mintea limpede, constient fiind ca nu esti tu acel om si ca nu te reprezinta
celalalt om de langa tine si totusi alegi asa? Cu totii facem decizii mai putin
bune, o Doamne, stiu asta, am tot facut asa ceva si eu, si cel putin o data in
viata asta, sunt convinsa ca ati facut-o si voi. :)
Si nu, nu trebuie sa apara ideea de regret. Pentru ca nu alegeai asa e clar ca
nu erai azi unde esti, si orice ar spune unii sunt ferm convinsa ca tuturor va
place ca sunteti azi aici unde sunteti, decat unde ati fi putut fi, desi va intrebati
asta, cu totii o facem, este omeneste.
Si urmeaza, bineinteles,
intrebarea: merita compromisul? Din punctul meu de vedere compromisul este doar
acceptarea pierderii unei batalii, sa o numim asa generic. :) Un compromis inseamna
de fapt acel din popor “sa lasi de la tine”, cum imi tot spune scumpa mea mama
mereu. Asa este, insa asta nu inseamna de fapt ceva la care tu constient ai
renuntat? Adica “las de la mine”, desu eu nu cred in acea situatie sau acel
ceva ce mi se pune masa si zic totusi ok. Deci, eu zic ca asta inseamna de fapt
sa pierzi, sa-ti pierzi argumentul, credinta, ideea, principiul, adica ceva ce
face parte din tine, adica se pierde ceva din tine odata cu acest “minunat”
compromis. Stiu, poate par foarte taioasa sau prea transanta (mi se spune des J ), insa in traducere
libera un compromis asta inseamna. Faptul ca alegi sa faci un compromis, e ok,
insa atata timp cat nu renunti la tine sau parte din tine, si acel lucru pe
care l-ai acceptat sa-ti aduca si tie ceva bun pentru tine, macar un zambet, sa
mai ramana si o farama din tine acolo, zic. :)
Foarte corect de asemenea ca nu
putem avea nicio relatie, de orice natura ar fi aceasta daca nu am “lasa de la
noi”. In relatie cu mama, cu tata, cu fratii, cu prietenii, cu colegii de
munca, cu iubitul/iubita si lista poate continua. Numai ca acest compromis, sa
luam exemplul prieteniilor, nu cred ca daca il faci, si evident il faci, te
face sa te pierzi tu ca individ. Atata timp cat inca poti sa-i spui
prietenului/prietenei in cauza lucrurile foarte sincer, totul e in regula. Dar
cand ai ajuns sa te abtii doar ca nu mai nasti o discutie in contradictoriu sau
te opreste simplu ideea ca celalalt se poate supara, atunci nu mai este in
regula. Si cred ca iti asumi acest lucru pentru mai tarziu, pentru ca orice
lucru pe care il tii in tine e ca si cum ai sadi acolo o samanta mica de ceva
si care in timp creste, si cand nu mai are loc in tine aceasta explodeaza si
atunci sa te tii. Si chiar nu merita sa ajungem acolo. Acest exemplu poate fi
totodata regasit in orice fel de relatie. De aceea este foarte important sa fim
noi, sa nu uitam cine suntem doar de dragul compromisului, nu facem deloc un bine
daca il facem, ba dimpotriva. Pana la urma, noi tot cine suntem vom fi, si cu
acest compromis si fara el, si nu de alta, dar mai putem da si in ipocrizie
fata de celalalt in fata caruia ti-ai asumat “lasatul de la tine”. Si da,
sinceritatea nu este un compromis, dar o prefer oricand in fata unui compromis
gratuit! :)
No comments:
Post a Comment