Do you still belive it will come…?!

It?! Sa vina ce, sa ai ce, sa dobandesti ce, sa-l intalnesti, s-o intalnesti, sa inveti mai mult ce, sa castigi mai mult, sa ai un job mai bun, sa ai un business mai prosper, sa cunosti mai multi oameni, sa tot ai experiente, sa capeti experienta… Dar daca vrei THE experience, that ONE experience, care-ti da acel tot din secunda aia in care esti full de naiv/a, in care chiar crezi ca porcii – da, in acel sens, nu exista, si caii chiar pot fi verzi – da, cei de pe pereti…? Sau fara semnul intrebarii! J

Sursa foto: investigatingchoicetime.com

Dar, cuvantul-cheie cred ca este “belive” – da, a crede. Sa crezi cu adevarat in ceva e chiar ceva! Pornind de la radacina cuvantului, incredere, care, fir-ar sa fie, nu e ceva fizic, nu o vezi, se simte, ca si sufletul. Paranteza: ma intreba recent cineva daca am grija de sufletul meu, i-am spus ca e ok sufletul meu, insa el ma intreba de fapt daca inima mea e in regula, adica organul – era un context medical. Ii explicam ca inima nu-i tot aia cu sufletul. Si nu e! inima exista, este ceva fizic, sufletul este spirit, ca si increderea, un sentiment, ceva nevazut, ca Dumnezeu. Dar alegi sa crezi in ele sau nu. Well, odata cu trecerea timpului, punand totul pe seama maturizarii, am ales sa nu mai cred in ceea ce nu pot vedea, in ceva ce nu pot palpa. Dar am ales sa pastrez doar partea asta nemaivazuta a vietii- spiritul! Altfel, n-as mai fi putut avea incredere in mine, si la asta chiar nu puteam renunta. :D

Devii cinic? Odata cu trecerea anilor, cu acumularea experientelor, and we all know, ca nu toate sunt din categoria celor mai frumoase. J Cred ca da. Si daca exista in limite normale, mai cred ca este si sanatos. So, revenind la magicul “a crede”. Cu totii stim de cate ori ne gandim si ni se face dor de momentele copilariei, cand totul parea atat de posibil si real, cand absolut tot ce gandesti, in mod automat devine transpus si in realitate, si chiar crezi acel lucru. Da, stiu, e naiv. Si bine ca nu mai suntem copii. J Dar, e bine sa fim “oameni mari”, vorba copiilor, insa, numai daca ai incredere in tine sa alegi, sa alegi ce simti, ce te emotioneaza, atinge, si fara a tine cont de realismul maturitatii. Da, stiu, e naiv. Dar, at the end of the day, ai avut discernamant si ai stiut ca exista o probabilitate sa nu fie tocmai realist ceea ce ai ales, si totusi incerci. 

De ce? Pentru ca e datoria ta. Sa incerci, dar numai crezand, numai avand incredere in tine, fiind impacat cu tine, cu absolut orice insemni tu cu toate celulele tale, calitatile, defectele si intreg bagajul tau. Pentru ca daca ai incredere in tine, si ai puterea sa alegi ce simti, puterea, da! J atunci inseamna ca nu mai esti naiv, ci asumat, cu tot cu picul acela de naivitate, care exista in orice emotie, cu tot cu cinismul tau, cu toate rezervele si toate temerile. Inseamna ca le-ai invins pe toate si azi poate fi o zi frumoasa. Iar maine una si mai frumoasa, iar la anul increderea in tine isi va spune cuvantul in atitudinea ta, si vei fi pozitiv, natural si increzator, nu credul, ci increzator. Iar oamenilor le place compania buna, si vei fi iubit, iar un sentiment mai ‘naiv’ de-atat nu poti simti! 

Ea vorbeste, el nu = echilibru! :)

Vrei sau nu vrei! E atat de simplu! Well, cand esti femeie, cica nu mai e atat de simplu. Pentru ca se intampla fel si fel de argumente si contraargumente, lista pro, lista anti, de ce asa si de ce nu invers, apoi apar intrebarile de tip “si daca….?”, apoi creierasul se umple de jde ganduri, scenarii si diverse alte lucruri, si ghici ce, intervine confuzia. Si iata cum femeia, “nebuna naibii” – cum ar spune un barbat :), isi pune podul palmei in barbie si nu mai stie ce Dumnezeu vrea….desi, in mod cert, la inceputul procesului de analiza stia, peste 1.000%... :)

De ce se intampla asta?! Pentru ca femeia are nevoie de convingere, de un oaresce dram de certitudine, stabilitate… De ce? Pentru ca ii este teama. Si lui de ce nu ii este?! Pentru ca el nu sta sa analizeze jde ipoteze, unele dintre ele, pe buna dreptate, inutile. E ca situatia aceea atat de logica: “Mi-e frig. Pune o patura pe tine”. Si da, este logic, el asa ar face. Dar ea, parca ar vrea s-o iei in brate, dar nici s-o tii prea strans, c-o lasi fara aer, dar nici prea usor, ca e posibil sa te suspecteze de constrangere sau si mai mult, poate sa creada ca in acest rastimp, ghici?! da, te gandesti la alta! :)

Dragi barbati, credeti cand spun asta, femeie fiind, la naiba, nu este DELOC usor sa gandesti atat de mult. :) O, Dumnezeule, de cate ori am auzit in toata viata mea: “Simona, gandesti prea mult!!!” :) Poate, uneori! :)

Dar, tot dragi barbati, este nevoie! De asta existam impreuna, se creeaza, prin natura vostra si a noastra, un echilibru, fara de care nu ar putea exista parteneriate intre sexe opuse, de orice natura. Pentru ca superficialitatea voastra, uneori ‘prea’ superficiala :), vine in contrabalans cu ‘prea’ multa noastra gandire si bam, rezulta un echilibru.

Sursa foto: cotidianul.ro

Recunosc, mie imi place sa vorbesc, sa dezbat, sa analizez, sa despic un fir in patru sute, sunt om de comunicare, ce sa fac, dar numai cu o conditie: sa am cu cine. Si Slava Domnului, am cu cine!
Totodata, toate aceste lucruri le-am realizat datorita prietenilor mei de sex masculin, nu de alt soi, ci prietenie – in adevaratul sens al cuvantului. Nu de alta, dar nu vreau sa las loc de interpretari. :)

Si-am obervat o multime de situatii in care femeile din vietile acestor baieti, pe bune ca uneori exagerau, rau! :) Si-am invatat, si-am avut un proces de discernamant rapid, in care intelegi ca nu e bine sa ajungi la exagerare.
Acum, nu vreau sa para ca iau apararea fetelor, insa destul de multe dintre aceste situatii erau cauzate de o comunicare defectuoasa a lor, a masculilor, tocmai din cauza acestei atitudini simple, superficiale. Dumnezeule, uneori parca le este, pur si simplu, lene sa vorbeasca. Iar noi vrem sa auzim, sa stim, sa fim sigure, sa ni se explice…asta e, probabil ca datorita instinctului matern, noi suntem panicoase din fire. Pentru ca, fetelor, vreti sau nu sa recunoasteti, barbatii vostri sunt si copii vostri. Desi, nu stiu de ce-mi pun problema ca n-ati recunoaste, o faceti deja si n-ati avea cum sa n-o faceti, cand acest fapt este mai mult decat evident!

Eu zic sa nu ne mai suparam pe echilibru si sa ne iubim – asa cum stim, in fiecare specie de relatie pe care-o avem! Merita!!! 

Cu tot cu riscul crizelor de apoplexie, si de-o parte si de alta! :D