Mile, jurnalistul marilor interventii, in interventia finala

Coplesire, cred ca e cuvantul cheie pentru ziua de azi. De departe cea mai trista veste a zilei si nu numai a acestei zile, este moartea jurnalistului Mile Carpenisan. Un om cu atata curaj...imi amintesc si acum de live-urile lui...incredibil de subita moartea lui, nici nu-mi vine sa cred. La numai 34 de ani. La cate razboiaie a fost ca sa ne ofere noua, poporului, informatii si imagini, si din acel gram de nebunie al pasiunii jurnalistilor, nu am cum sa nu ma intreb de ce trebuia sa moara, la numai 34 de ani... Dar ar insemna sa judec, sa intru in niste taramuri interzise mie, noua...si nu am dreptul asta. Inchid ochii si ii vad ochii lui, privirea lui , din orice transmisiune in direct ne oferea..., se vedea ca e acolo pentru ca asa trebuie...si a oferit niste momente de aur pentru arhiva televiziunilor romanesti , aceleasi in care a pus haina pe el si a plecat la treaba indiferent de vremuri, de pericole si alti factori inconjuratori! Totusi cred ca mai avea atat de multe de facut...poate prea multe!
Condoleante familiei! Dar si  pietei de mass media din Romania asta murdara, poate mogulii ce mai incearca astazi un pic de presa, indiferent de ce natie, vor uita pentru o secunda de "razboiul lor" de concurenta si de alte scopuri si se vor gandi la ce om a pierdut media romaneasca si vor tine un moment de reculegere, spun unul, un moment, dar macar sa fie curat! Si acum sa asteptam presedintele sa inmaneze o medalie de tinichea sau o diploma de hartie de 0,05 lei si sa prezinte condoleante sincere si sa-si arate familiei tot sprijinul din lume?!! Da, de asta spuneam mai sus Romania asta murdara!
Sa uitam acum insa de toate si sa ne rugam pentru Mile!
Dumnezeu sa-l odihneasca!

Intr-o sambata cu soare

Primavara. De cate ori am auzit cuvantul asta in ultima vreme. Iata ca a venit in sfarsit. Ma gandesc la cum zambim cand este soare si la cum zambim cand este innorat. Doua zambete complet diferite. Cred ca sunteti de acord cu mine. Dupa o iarna lunga, vom aprecia altfel razele calde si floricelele pe care le vedem, chiar daca putine in Capitala noastra cea de toate zilele. Chiar si asa, ce faci intr-o sambata cu un soare superb si esti intr-o stare nu tocmai buna, pentru ca problemele din viata cotidiana, specifice unui an dificil ca 2010, te afecteaza. Nimic. Cel putin pana acum. Incerc totusi sa apreciez prezentele din jurul meu, prietenii mei. Si imi dau seama cat de norocos poti fi daca simti ca ai prieteni, si nu doar unii simpli, ci unii pe bune. Deci, la momentul asta am doar prieteni, prieteni buni. Apreciez asdar razele acestea calde si frumosul de afara cu zambete, zambete care nu mi se pot lua de nicio problema sociala si nici de piata grea. Azi vreau sa nu mai conteze nimic, decat soarele, eu si prietenii mei. Ei nu pot fi numarati ca unitatile de pe cardul de la banca si nu-i poti vedea in monitorul de la bancomat. Ei sunt aici, langa tine, atunci cand iti este greu si cand te simti coplesit de ceea ce se intampla afara si te implica si pe tine, fie ca poti controla asta ori ba. Da, ei sunt "banii" tai de zi cu zi. Sa-i "cheltuim" cu spor, prin zambete de primavara! :)

Antivirtual de data asta!

Ieri am primit un telefon. La care nu stiam cum sa reactionez. Dupa multe vesti care nu au adus tocmai zambete de bucurie, ieri a venit una buna. Si anume ca ne vom inmulti. O prietena draga ne va aduce pe lume un copil. Si, fie vorba intre noi, sper din toata inima sa fie baietel, nu de alta, dar suntem atatea femei pe planeta asta!!! :) Voi fi asadar nasica, o mare bucurie, fericire chiar!
O astfel de binecuvantare nu vine degeaba, asta e clar. Mai ales intr-o perioada atat de zbuciumata cum e asta, in care cuvantul supravietuire se aude la tot pasul, fie ca e vorba de corporatii, ori simple persoane. Oameni care au ramas fara joburi, care-si pun problema zilei nu de maine, dar poate de poimaine aduc restul problemelor conexe. Si iata cum ne lasam condusi si cuprinsi de cotidian, mai ales intr-o Capitala ca a noastra, care pare a fi o alta tara decat restul Romaniei.
Zambetul prietenei mele m-a facut sa cred ca se poate, ca orice se poate atat cat credem. Si ce daca am ramas fara job, spune cineva, acum trebuie sa sarbatorim. Iar zambetul ei, de fericire, de viitoare mamica chiar m-a dus in alta lume, in care nu exista cotidian, probleme, societate, stiri, talk show-uri si alte dezbateri despre acest subiect fierbinte: supravietuirea, care dupa parerea mea a devenit sinonim cu criza din ultimii doi ani!
Asadar sa zambim pentru lucruri importante, pentru lucruri care exista, care se intampla si sa nu mai stam rezemati de o masa rotunda sa dezbatem viata. Viata e aici, acum!

Se incepe cu editorial!!?

Ca orice chestiune scrisa, fie ca in print, fie ca in mediul online lumea in general vrea sa stie cine esti, ce vrei, ce vrei sa transmiti, care-i esenta... Asta inseamna ca tre sa scrii un soi de editorial, nu-i asa? Nu tin la reguli, sunt facute sa fie incalcate (atata timp cat nu sari coarda), nu vreau sa exprim care-i esenta acestei chestiuni, pentru ca habar n-am in acest minut in care scriu, stiu doar ca am timp, si nu ca tin neaparat sa impart cu niste oameni care n-au idee cine sunt experientele mele proprii, ci pentru ca imi place al naibii de mult sa scriu, cam atat, deci iata "Chestiunea virtuala"! :)
Pe next time, cand va fi probabil mai clara situatia si nu va mai fi atat de tarziu! :)